Intelectualii

Posted: 3 ianuarie 2012 in I

Motto:
„Confruntaţi cu sfidarea destinului, intelectualii au practicat neutralitatea faţă de ciuma bubonică. În cea mai mare parte, ei sunt victimele unei maladii profesionale, înstrăinarea intelectualului de realitate. Odată ce-au pierdut contactul cu realitatea, ei au dobândit o artă diabolică. Ei pot demonstra tot ceea ce ei cred şi cred în tot ceea ce pot demonstra”. Arthur Koestler

Dependenţa de putere
Când ţi-e lumea mai dragă te loveşti fie de o luare de poziţie a intelectualilor într-o chestiune, fie de un protest tot al intelectualilor cu privire la altă chestiune. Fiecare politician serios are intelectualii „săi”, la fel de nelipsiţi dintr-o campanie electorală ca şi lipitorii de afişe sau împărţitorii de fluturaşi. Intelectualii protestează, intelectualii iau poziţie, intelectualii vociferează, se supără sau susţin pe cineva, ceva, o cauză sau mai multe, o stare de spirit sau alta. Iar opinia publică trebuie să ţină cont de părerea lor.
Se cuvine spus de la bun început că intelectualii, deşi pretind lucrul acesta, nu sunt acelaşi lucru cu oamenii de cultură, cu filosofii, cu erudiţii, cu literaţii şi specialiştii în diverse domenii spirituale. Unii dintre intelectuali sunt şi filosofi, scriitori, poeţi, specialişti în diverse discipline umaniste, dar a fi intelectual nu are nimic în comun cu a fi un specialist în domeniul tău. Însă, pentru că intelectualii au nevoie de o justificare pentru autoritatea pe care şi-o revendică, ei o extrag, de cele mai multe ori nelegitim, din domeniile pe care le profesează sau ar trebui să le profeseze. O să descoperiţi însă faptul că majoritatea intelectualilor sfârşesc prin a nu fi buni decât în această stranie vocaţie de… intelectual. În rest sunt nuli.
Mai trebuie subliniat şi un alt aspect-cheie. Intelectualii sunt dependenţi de putere şi, mai ales, de puterea politică. Se învârt în jurul ei, o adulează şi o urăsc în acelaşi timp, o blestemă şi o teoretizează. De aceea, de multe ori, ei se confundă sau sunt confundaţi nelegitim, cu specialiştii în domeniile ştiinţelor politice şi sociale, cu filosofii politicului. Desigur că deosebirile dintre intelectuali şi aceştia sunt subtile, dar ele există (ţinând mai ales de condiţionările epistemice şi etice pe care le presupune relaţia unui specialist autentic cu domeniul său de cercetare). De aceea, nu putem să privim decât cu tristeţe atunci când orice intelectual este etichetat ca fiind „analist politic”.
Mai mult, intelectualii se pretind şi infailibili. Când se pronunţă pe o temă, atunci discuţiile pe tema respectivă ar trebui să înceteze, iar orice atitudine care s-ar opune poziţiei lor nu poate să fie decât o felonie şi o trădare în favoarea intelectualilor adverşi. Intelectualii sunt peste tot şi niciunde. Un intelectual nu recunoaşte decât cu multă dificultate statutul de intelectual al altor persoane decât cele din cercul său „de egali”. Pe de altă parte, este greu să îi identifici pe intelectuali. Într-o perioadă, ei aveau ochelari şi barbă, semne de recunoaştere fizică prea suficiente pentru a putea fi ţinta unor adversari, precum minerii din Piaţa Universităţii. Acum pot fi recunoscuţi doar prin limbajul de sinteză, dintre stilul informal, de stradă şi discursul academic-pretenţios. Barba, asociabilă cu o atitudine religioasă, a fost înlăturată, iar incomozii ochelari pot să devină inutili cu ajutorul unei simple operaţii oculare.
Dar dacă omul de ştiinţă doreşte să identifice fără riscul de a greşi un intelectual trebuie să îi verifice… orgoliul acestuia. Specia este una extrem de infatuată. Asemeni curcanilor, intelectualii se umflă în pene şi îşi umflă guşile solemn de fiecare dată când se apelează la ei. Pur şi simplu, nu pot rezista oricărei zgândăriri a orgoliului.

La ce buni intelectualii?
Specimenele din familia aceasta se mai pretind, desigur, a fi şi obiectivi. Mai mult chiar, purtătorii înşişi ai obiectivităţii! Intelectualul nu poate să creadă despre el că este un simplu muritor. E drept, uneori mai spune că e doar un simplu urmaş al unor mari maeştri, se mai smereşte în faţa lui Dumnezeu, a morţii şi a clasicilor. Dar nu vă lăsaţi înşelaţi! Smerirea lui e pur formală şi…pedagogică. El vă arată, prin felul în care se prosternează în faţa lui Dumnezeu şi a clasicilor morţi, metoda prin care şi dumneavoastră ar cam trebui să bateţi metanii în faţa domniei sale.
Există o meserie de intelectuali? Desigur că nu. Deşi intelectualii tare mult şi-ar dori lucrul acesta. Atunci când nu ocupă poziţii legitime moral, precum cele de cadre universitare, sau când nu trăiesc de pe urma unei munci neintelectuale, toţi intelectualii se dedică găsirii unor sinecuri pe care, cu ajutorul politicienilor pe care îi slujesc, le folosesc ca surse de venit constante. Intelectualii sunt naturaliter de stânga. Nu sunt capabili să trăiască prin propria lor muncă şi de cele mai multe ori sunt incapabili şi să se supună unor rigori precum cele academice (majoritatea intelectualilor, după cum observaţi cu ochiul liber, sunt cel mult cu „jumătate de normă” la o facultate). Ei au nevoie de Stat pentru a îi finanţa şi atracţia lor naturală faţă de putere are şi o dimensiune pragmatică: puterea aduce bani. De aceea, să nu vă miraţi dacă veţi vedea cumva intelectuali cu idei conservatoare sau libertariene acceptând hămesiţi orice sinecură bugetară: înainte de a avea idei conservatoare sau libertariene, ei sunt oameni de stânga.
Intelectualii de dreapta nu există. Desigur că există intelectuali ce se găsesc la dreapta stângii, dar aceasta este o cu totul altă poveste. Cert este că nici stânga, nici dreapta nu ar avea nevoie de intelectuali, dar prezenţa lor a devenit de un firesc ce face să devină condamnabilă din oficiu o întrebare de genul „ce nevoie avem de dumneavoastră, domnule intelectual X?”.
La ce sunt buni intelectualii? Evident că la nimic… bun. Într-o societate pe care nu o pot influenţa negativ (unicul lucru pe care s-ar priepe să-l facă), intelectualii sunt nişte inutilităţi costisitoare. De când s-a autoinventat specia lor, nu au făcut mai nimic util pentru societate. Primii intelectuali au apărut în China primului Împărat. Atunci ei se numeau „filosofi legişti”. Orgolioşi ca şi urmaşii lor, contemporani cu noi, avizi de putere, cam tot ca aceştia, mereu gata să fie în serviciul clasei politice pe care o dispreţuiesc în aceeaşi măsură în care o admiră, proto-intelectualii au contribuit la instaurarea primului regim totalitar din istorie. Să o fi făcut din greşeală? Istoria ne va dovedi că, poate din pricina atracţiei pe care puterea o exercită asupra lor, intelectualii ajung să fie părinţii ideatici şi slujitorii totalitarismului.
După ce filosofii legişti au ieşit din istorie, până în secolul al XVIII-lea istoria ne-a ferit de intelectuali. Mai apărea din când în când către unul, dar morala religioasă, bunul-simţ şi frica de Dumnezeu a conducătorilor vremii făceau ca acel caz să fie izolat, iar specia să nu poată să se înmulţească. Secolul al XVIII-lea însă aduce, odată cu revoluţia industrială, fabricile de intelectuali. Ele nu sunt Universităţile, deşi trecerea prin Universitate este o condiţie sine qua non pentru a fi intelectual. Intelectualul se fabrica – şi se fabrică, încă – în saloane. Acolo, ferit de frigul de afară, în confortul oferit de o societate prosperă economic, intelectualul începe să facă ouă ideatice. Că le face, nu e o problemă (şi Morus, şi Campanella, si Bacon au mai ouat idei „geniale” despre noua lume). Problema este când încep să şi clocească ouăle respective. Inepţiile de salon se mută în biblioteci, li se dă o armătură teoretică şi apoi sunt oferite politicienilor pentru a le pune în practică. Din clocitorile intelectuale de secol XVIII am avut parte de revoluţia franceză cu teroarea şi războaiele sale. Iar clocitorile intelectualilor din secolul XIX ne-au oferit „şansa” de a trece, între altele, prin experienţele Gulagului, Holocaustului şi a două războaie mondiale.
O să mi se reproşeze că sunt prea categoric. Există şi intelectuali care se opun totalitarismelor, nu? Mulţi dintre ei, au adus servicii nepreţuite luptei antitotalitare prin scrisul lor. În definitiv, Raymond Aron, Hannah Arendt şi Camus au fost duşmani ai totalitarismului şi nu partizani ai lor. Eh! voi răspunde, nici o specie umană nu a reuşit să îşi inventeze o formă de supravieţuire precum intelectualii. Şi voi explica de ce.
Când au apărut în istorie, în zorii Chinei imperiale (războaiele celor Şapte Regate şi unificarea Chinei sub Shi Huang), intelectualii au descoperit, cu pragmatismul propriu civilizaţiei chineze (civilizaţie total lipsită de simţ metafizic), că statutul de intelectual este unul autodistructiv pe termen lung. Intelectualul este atras de puterea pe care o slujeşte, teoretiza Han Fei, unul dintre primii mari intelectuali, şi doreşte sporirea acestei puteri. Dar el trebuie să fie în acelaşi timp conştient că sporirea acestei puteri va face ca instrumentul politic al acesteia să trebuiască, pentru a supravieţui el însuşi, să îşi ucidă intelectualii. Pentru Han Fei şi discipolii săi acest fapt era inevitabil. De aceea, toţi intelectualii vremii şi-au asumat ca pe ceva firesc destinul fatidic de victime fizice a tiraniei pe care o consolidaseră.

Ideologie şi filosofie
Specia intelectualilor a ajuns să se conserve în timp. Pe de o parte, autosuficienţa intelectualilor, pe de altă parte, continua slăbire a factorului politic face ca intelectualii să aibă instrumente de autoprotecţie bine puse la punct. Intelectualii pot să devină „dizidenţi”, iar spiritul lor critic este parte importantă a propriei lor armături. Mai mult, intelectualii devin utili public împotriva… intelectualilor. Căci o inepţie criminală precum marxismul nu poate fi combătută decât cu instrumente intelectuale, nu? Şi iarăşi nu e întâmplător faptul că toţi intelectualii adversari ai intelectualilor au fost ei îşişi trecuţi prin filtrele ideologice pe care ulterior le-au combătut.
Desigur că intelectualii sunt ucişi, de multe ori fiind victimele propriilor sisteme pe care le-au clocit. Ştim desigur că cei mai mari ucigaşi de comunişti au fost comuniştii, iar gulagul a fost plin mai ales de intelectuali, „dizidenţi” sau nu, care, după ce serviseră ideea, trebuiau să moară tot pentru ea. Dar specia supravieţuieşte. Este imposibil acum să vezi specia intelectualilor dispărută, aşa cum s-a întâmplat în China primilor împăraţi.
Boala intelectuallilor este ideologia. Relaţia dintre intelectuali şi ideologie este una ontologică. Intelectualii generează ideologie şi se simt bine doar în ideologie. Nu pot să iasă din ideologie şi au tendinţa de a ideologiza totul. Luaţi ca exemplu drepturile omului. De la conştientizarea unor adevăruri de bun-simţ, drepturile omului au devenit, pe rând, lege, instrument politic, armă de întrebuinţat pentru tranşarea problemelor în relaţiile internaţionale şi biblia credinţei într-o minunată lume nouă pe care o pot face oamenii pentru oameni. Valorile iniţiale au devenit ulterior o încrengătură legislativă ce se contrazice pe ea însăşi în multe locuri.
Filosofia o instrumentalizează ideologic (a se vedea doar ce minunat dar a fost pentru intelectuali dialectica hegeliană şi cum au denaturat-o). În relaţia cu teologia sunt în continuă adversitate. Intelectualii contribuie în mod esenţial la scoaterea filosofiei din metafizică şi la aruncarea ei într-un mundan ce se vrea a fi şi politic. E interesant de remarcat că intelectualii se simt cel mai bine în medii ferite de influenţe metafizice şi teologice. Prima apariţie a lor în istorie a avut loc în China confucianistă şi antimetafizică, iar revenirea lor pe scenă se face în contextul deicidului de la 1789, deicid pentru care ei înşişi sunt direct responsabili. Relaţia lor cu filosofia este foarte bună atâta timp cât această filosofie rămâne prinsă într-un hic et nunc. Filosofia politică, de exemplu, care, aşa cum arăta un Leo Strauss, era indisolubil legată de metafizică pentru antici, devine acum un nume golit de sens, teren de joacă pentru intelectuali. Departe de a fi ceva serios, filosofia politică recentă este unul dintre croitorii ce mimează croirea hainelor celor noi ale intelectualilor împăratului.

Intelectualii nu se pot apropia de biserică decât cel mult cu frică şi rezervă. Nu sunt capabili să înţeleagă transcendentul, fiind sclavii istoriei, ai imediatului. Mesajul Creştinismului ajunge la urechile lor doar ideologic. Când profetul Isaia vorbeşte de Împărăţia ce va să vină, intelectualii se gândesc la… comunism sau la cine ştie ce utopie istorică. Specia lor nu se simte bine în lăcaşul Domnului decât dacă acest lucru „dă bine” public.
Teologia le este însă adversarul. De ce? Deoarece reprezintă tot ceea ce aşteaptă ei de la ideologiile lor, dar nu are nici o finalitate pământească. Intelectualii nu pot accepta miza principală a teologiei: această lume nu este decât o Vale a lacrimilor şi nu trebuie să aşteptăm nimic bun de la ea. Incapabili să îşi asume optimismul eshatologic al teologiei, care priveşte tot timpul dincolo de istorie, intelectualii rămân captivi unui optimism istoric, fideli credinţei conform căreia, inginereşte, se poate construi şi o lume mai bună. Teologia, cu priorităţile sale eshatologice, cu tipul de reflecţie critică faţă de lume pe care îl manifestă, este soluţia reală pentru provocarea intelectuală. Spre deosebire de soluţia agnostică a modestiei epistemice, propusă de Popper, soluţia teologică la speculaţia intelectuală este una ce poate să ofere intelectualilor înşişi şansa ieşirii din propia capcană ideatică: convertirea.

Reclame

FASCISM

Posted: 22 septembrie 2010 in F

FASCISM

Acuza ce se aduce cel mai ades unui conservator autentic.  Dacă nu eşti acuzat, măcar o dată în viaţă de fascism, înseamnă că nu eşti conservator. Desigur, faptul că eşti acuzat de fascism nu presupune automat şi faptul că eşti conservator.

Fascismul, în fapt, nu are nicio treabă cu ceea ce numim conservatorism. Caracterul colectivist al fascismului, viziunea organică, tipic socialistă, asupra corpului social, sunt total străine de valorile conservatoare. Adăugaţi aici şi dispreţul faţă de tradiţie, refuzul creştinismului, specific regimului fascist şi veţi vedea că acuza de fascism s-ar potrivi mai degrabă socialiştilor şi comuniştilor şi nu conservatorilor.

Totalitarismele secolului XX- o singura familie unita

Termenul este însă folosit într-un sens dureros de general, sens consacrat de propaganda bolşevică, propagandă care a prins şi în mass-media şi mediile academice occidentale. Aşa că, impropriu, în oala fascismului sunt băgate ideologii socialiste precum nazismul şi fascismul italian, stângisme mistice, precum legionarismul românesc, regimuri de dictatură militară dar şi regimuri de dreapta autoritare precum salazarismul sau franchismul).

Din bun-simţ trebuie să respingem această acuză şi să le aducem aminte socialiştilor că fascismul şi nazismul, cele mai criminale dintre ideologiile băgate în oala „fascismului”, ca să  ne murdărească, pe noi, conservatorii, sunt de fapt nişte „onorabile” ideologii de stânga.

ATEISMUL

Posted: 20 septembrie 2010 in A

ATEISMUL

O maladie recentă, tot de provenienţă modernă. De ea însă pot să sufere şi conservatori.

Aş deosebi trei tipuri de ateism: ateismul materialist, ateismul anti-eclezial şi ateismul provocat de „moartea lui Dumnezeu”.

Ateismul materialist este unul brut, care dialectic sau nu, nu presupune niciun efort intelectual: unica realitate este cea materială şi „idealismul” cu plan spiritual şi alte „blabla”-uri metafizice nu trebuie luat în seamă. El se manifestă la fel de imbecil atât în afirmaţiile unui cosmonaut sovietic care cum a scos capul din atmosfera terestră decretează că nu l-a văzut pe Dumnezeu, ergo nu există, cât şi în cele ale unui savant care pretinde că nu a putut „surprinde” sufletul uman la aparatul de raze X sau făcând o biopsie.

Foarte puţină lume, şi de slabă calitate, suferă de pe urma acestui ateism, mai ales victimele învăţământului ideologic comunist care credea că materialismul dialectic poate găsi soluţia la orice problemă.

Dintre ateii materialişti putem să găsim oameni cu instincte conservatoare. Societăţile comuniste, categoric societăţi retardate, ţinute la distanţă de evoluţiile (sau, după caz, involuţiile) restului lumii, au trăit un şoc teribil în confruntarea cu ideologiile acum la modă şi triumfătoare. Pe mulţi comunişti, credinţa, în definitiv teologică, în infailiblitatea materialismului dialectic şi istoric, îi determină să respingă ferm (dar deloc argumentat) relativismul vremurilor de pe urmă. Lipsiţi de direcţionarea ideologică dată de partid, unii dintre ei redescoperă bunul-simţ. De aceea, nu este niciun paradox că societăţile foste bolşevice opun o rezistenţă demnă de încurajat faţă de „emanciparea” minorităţilor sexuale sau faţă de multiculturalism.

Ateismul anti-eclezial este provocat de reacţia negativă faţă de religie. Logica sa, simplificată, este următoarea: „La halul în care sunt şi se comportă popii, cum am putea să credem că Dumnezeu există?”

În rândul acestui tip de atei nu putem să găsim conservatori. Ei sunt poate cei mai agresivi militanţi pentru distrugerea societăţilor care sunt fundamentate şi pe o morală religioasă- ergo toate societăţile tradiţionale.

Ateismul cauzat de „moartea lui Dumnezeu” este unul, categoric, filosofic. Părintele său este Nietzsche, care a proclamat, prin vocea profetică a lui Zarathustra, moartea lui Dumnezeu. Un ilustru continuator, ar fi Sartre.

Nu am ales întâmplător aceste două nume pentru a ilustra acest tip de ateism. Ambii filosofi menţionaţi au manifestat o atitudine proprie faţă de moartea lui Dumnezeu.

Pentru cine citeşte „Aşa grăit-a Zarathustra”, moartea lui Dumnezeu este un eveniment neplăcut ce aduce, de la sine un imperativ moral şi teologic: omul trebuie să îşi depăşească propria condiţie iar  locul divinităţii trebuie imediat ocupat de către supra-om. Mai mult chiar, aflăm chiar informaţii despre cum vede Nietzsche moartea propriu-zisă a lui Dumnezeu: pe cruce, din prea multă iubire pentru oameni.

Nietzche a murit. Semnat: Dumnezeu

Sartre însă exprimă moartea lui Dumnezeu în termenii nepăsării (a se vedea pentru aceasta poate cea mai profundă piesă de teatru a acestui filosof multilateral în prostiile expuse cu stil:”Le Diable et le bon Dieu”). Dumnezeu a murit? Şi ce mare informaţie este asta? Oricum nu ne mai păsa de mult de cele boscorodite de preoţii acelui bătrân nebun.

Deci, dacă un conservator mai poate salva ceva din Nietzsche, acest lucru nu se poate spune despre Sartre. Dar probabil că nici Sartre nu şi-ar dori să fie salvat de un conservator….

Sartre e mort. Cine e Sartre?

ANARHISM

Posted: 20 septembrie 2010 in A

ANARHISM

Dacă este să îl credem pe Dostoievski, şi nu avem nici un motiv să nu îl credem, o formă de posesie demonică manifestată social şi politic. Cine îi întâlneşte, de obicei alcolici şi drogaţi, angajaţi în campanii „antifa” (antifasciste, desigur) va sesiza că nu există mari diferenţe între ei şi demoniacii ce se adună pe la masluri şi exorcisme prin mânăstirile româneşti: zbânţuială şi incoerenţă discursivă.

Nişte cetăţeni de toată încrederea, nu?

Absurdul anarhismului este evident: el ignoră evidenţa, pe care Aristotel o sesizase de ceva vreme: omul este o fiinţă socială. Şi ca fiinţă socială omul ajunge inevitabil să producă o ordine socială care se fundamentează pe reguli şi pe ierarhie.

Anarhiştii sunt legaţi de cea mai utopică şi mai monstruoasă dintre ideile vehiculate pe la 1789: egalitatea. Dar despre aceasta vom face vorbire mai jos.

Până prin anii 80, când organizaţi în grupări teroriste provocau în joaca lor idioată suferinţă, anarhiştii erau de temut. Erau sălbatici ca nişte golani (ceea ce şi sunt de fapt) şi idiotizaţi de lozinci, fiind practic imposibil dialogul cu ei.

Acum anarhiştii sunt acea categorie de drogaţi rataţi, consumatori de alcool şi de muzică punk, care se întâlnesc pentru sesiuni de bumbăceală publică  cu alţi rataţi: neonaziştii. Ca urmare, tot nu se poate discuta cu ei, dar din fericire e atâta anarhie în grupările lor, astfel încât campanii de teroare precum cele din anii 70 sunt din ce în ce mai improbabile

Maimuţăreala anarhistă se revendică tot mai mult de la comunism, ca simbolistică dar şi ca teme: tema preferată fiind cea a pacifismului.

Cum despre pacifism voi face vorbire mai jos, şi cum anarhiştii nu au prea multe să ne spună (discursul lor intelectual rămânând la nivelul oricum jalnic al lui Bakunin) mă voi limita la a spune că există momente în care, continuând să se bumbăcească între ei, anarhiştii şi neonaziştii sunt „aliaţi”: atunci când se bat cu forţele de ordine, la întâllniri „imperialiste” gen summit-urile NATO sau G8.

COLONIALISM

Posted: 19 septembrie 2010 in C

COLONIALISM

Colonialismul este un proces neîncheiat. Şi o să mă explic, chiar cu riscul de a părea şi mai nesuferit decât par până acum.

Colonialismul a avut meritul incontestabil de a aduce civilizaţia acolo unde aceasta nu se afla. Dacă în Africa actuală sclavagismul nu mai este un fapt legal şi categoric nu mai este un fenomen generalizat, acest lucru se datorează colonialismului. Dacă în Africa există o infrastructură minimală, servicii sanitare, sistem de şcolarizare, tot imperiile coloniale sunt de vină.

Acest lucru este valabil şi pentru India, unde numai hotărârea englezilor a putut pune cât de cât ordine în haosul din acel subcontinent.

Imperiile coloniale au fost imperii civilizatoare, care au coborât (uneori la propriu) din copaci populaţii primitive, ce trăiau în condiţii inumane, privaţi de tratamente medicale elementare, de elemente necesare unui trai decent şi demn. Mitul idiot al lui „bon sauvage”, care chipurile păstra ceva din inocenţa omului originar este invalidat de fapte istorice evidente.

Imperiile coloniale in 1914

Populaţiile din cele ce au devenit colonii ale puterilor occidentale trăiau în epoca sclavagistă, unele dintre ele, precum aborigenii australieni, trăiau ….în epoca de piatră. Canibalismul, războaiele şi cutumele sângeroase erau fenomene obişnuite ale vieţii de zi cu zi a acestor comunităţi.

Imperiile coloniale au oferit acestor triburi şansa normalizării, îmbunătăţirii considerabile a standardelor lor de viaţă.

Desigur, o să mi se spună, a existat un preţ. Da, preţul a fost cel oferit de materiile prime şi de mâna de lucru ieftină oferită de aceste populaţii. E un preţ mic? Din punctul meu de vedere, nu.

Dacă o să citească aceste rânduri şi câte un stângaci multiculturalist, din adepţii relativismului cultural, o să deplângă sacrificarea acelor civilizaţii şi obiceiuri barbare. Oh! Tare aş vrea să văd pe acel posibil cititor, domn-doamnă-domnişoară- persoană cu sex incert (trebuie să fim corecţi politic cu ei) aflat în situaţia de a fi transformat în barbecue de către triburile maori din Noua Zeelandă. Ar mai aprecia atunci „civilizaţia maori”? Nu ar mulţumi el englezilor că au eradicat, cu forţa, canibalismul? La cât de ideologizaţi sunt unii dintre ei, nu m-ar mira să fie chiar extaziaţi că vor fi gătiţi într-un fel tradiţional….

Dar să revenim la subiect: de ce spun că ceea ce numim colonialism ar fi un proces neîncheiat? Răspunsul îl vedeţi urmărind ştirile din Africa.

Decolonizarea a fost unul din procesele provocate la presiunea stângii, care de mult timp răguşea urlând pentru a denunţa nedreptatea comisă popoarelor oprimate de puterile coloniale. Contextul decolonizării a fost, însă, unul special.

Eram dupa al doilea război mondial, ţările din Occident, datorită sprijinului american, trăiau un boom economic ce făcea din ce în ce mai improbabilă ridicarea clasei proletare pentru revoluţia mondială. „Cei oropsiţi ai sorţii” aveau asigurări sociale din ce în ce mai bune şi beneficiau de tot mai multe din avantajale prosperităţii pe care doar capitalismul o asigura.

Dar continuatorii lui Marx, Engels şi Lenin aveau o problemă: nu puteau recunoaşte eşecul profeţiilor marxiste şi nici incapacitatea economiilor socialiste de a asigura prosperitatea nefericiţilor care căzuseră victime ideologiei comuniste. De aceea trebuiau să continue cumva lupta de clasă, inventând noi „oropsiţi ai sorţii”, un nou proletariat, victimă a „imperialismului capitalist”.

Cei mai potriviţi pentru acest rol istoric au fost desigur cei ce trăiau în colonii: populaţii în curs de civilizare. Lor li s-a şoptit în ureche cum că pot să ia singuri viaţa în piept.  Consecinţele? Uganda lui Idi Amin, Rwanda genocidului, dar chiar şi eşecul (e drept, încă poleit de o mass-media sensibilă la chestiuni tiermondiste) Africii de Sud de dupa apartheid.

ANTISEMITISM

Posted: 19 septembrie 2010 in A

ANTISEMITISM

Obsesie ce bântuie civilizaţia noastră occidentală încă din Antichitate. Şi din păcate este una din bolile ce îi chinuie pe mulţi fraţi şi colegi conservatori.

Antisemitismul este legat de teoriile conspiraţiei. Din păcate, pentru mulţi este mai uşor să găsească vinovaţi mai mult sau mai puţin „oculţi”, decât să se confrunte cu propriile lor slăbiciuni sau, pur şi simplu, neîmpliniri.

Antisemitismul are forme de manifestare diferite. Există un antisemitism orientat spre poporul evreu, oriunde s-ar manifesta acesta. Acest antisemitism e vizibil sub multe forme, proprii atât conservatorilor cât şi celor suferizi de pe urma mentalităţii revoluţionare.

Îmi vine acum în cap un banc evreiesc din perioada celui de-al treilea Reich, anecdotă care spune multe despre acest tip de antisemitism:

Un evreu vede un alt evreu care, stând pe o bancă într-un parc, citea „Der Stuermer”, un infect ziar propagandistic antisemit nazist. Se miră, desigur, şi îl întreabă de ce o face.

Răspunsul este următorul: „Afacerile îmi merg prost, casa mea este ţinta unor atacuri huliganice, sunt arestat periodic şi bătut de nazişti. Dar, când citesc „Der Stuermer” descopăr că de fapt navighez pe fluvii de aur şi sunt unul din stăpânii secreţi ai lumii, ceea ce mă face să mă simt un pic mai bine.”

Mă voi opri însă asupra celui de-al doilea tip de antisemitism. Este cel mai la modă în vremurile din urmă: ura contra statului Israel. Acest „sport” uneşte, din păcate, stânga şi dreapta europeană într-o alianţă perversă.

Acum nimeni nu mai urăşte pe evrei pentru că nu mai este corect politic. Dar este o modă să condamni şi să lupţi împotriva „criminalului” stat Israel care….face ceea ce orice stat trebuie să facă: îşi apără gradinţele naţionale şi garantează securitatea şi prosperitatea poporului evreu în patria sa istorică.

Islamo-nazismul in varianta sa "feministă"

Islamo-nazismul în varianta sa feministă

Că stânga foloseşte acest antisemitism este cumva firesc. El a fost fabricat la Kremlin şi  oferit ca desert occidentalilor în campaniile „pacifiste” finanţate generos de Moscova, care nu se sfia să susţină şi terorismul arab.

Dar ce îi apucă pe mulţi conservatori europeni să răbufnească „proletar” contra statului Israel? Evident, primul răspuns este miopia intelectuală. Căci tocmai cei care protestează pe bună dreptate împotriva independenţei statului Kossovo, au denunţat atacul NATO asupra Iugoslaviei şi denunţă iredentismul maghiar din Transilvania, de exemplu, sunt solidari cu cei care, prin agresiune teroristă continuă, fac în Israel ceea ce albanezii au făcut în Kossovo.

Un alt răspuns este, desigur, dependenţa multor conservatori de tradiţia naţionalistă a dreptei europene , dublată de faptul că acuza nefondată de „fascism” se pare că a influenţat anumite minţi mai sensibile, sau în căutare de asumare a unei tradiţii.

Apoi  e inevitabil să nu simţim o anumită „înrudire” cu musulmanii radicali, băieţii ăia care chiar ţin la tradiţiile şi la valorile lor şi care, uluitor, în anul 2010 mai cred cu adevărat în Dumnezeu (e drept, din păcate un Dumnezeu în interpretarea lor).

Dar această „înrudire” este similară cu cea dintre Cain şi Abel. Islamistul, oricât de conservator ar fi el, este mai interesat să crape ţestele „colegilor” săi conservatori din Occident decât să le crape pe cele ale multiculturaliştilor stângişti, fie şi pentru că prima categorie chiar face opoziţie încercării (cu tot mai multe şanse de reuşită) de islamizare a Europei.